de Ioana Emanuela Bucea
Mâinile-i putreziră de atâta muncă cu umbrele
Încercase să-și creioneze delicat soarta
Dar, i-au luat sufletul,
Era dezbracat când l-am gasit
O pată mare avea în loc de inimă.
Fără a cugeta am luat un ciob de sticlă
Mi-am sfâșiat carnea și mi-am scos inima
Am lăsat-o în pieptul bietului om
A început să bată și să-i dea speranță
Mi-a mulțumit parșiv
M-a sărutat fierbinte
Mi-a luat hainele
Și m-a lăsat până la întoarcerea lui
Să meditez.
Mă zbat acum într-o baltă de resentimente
Sunt goală
Fără inimă, fără suflet și aștept
Dar omul meu „frumos”
M-a abandonat…
A luat inima mea cu toate amintirile
Goală și pe dinăuntru, mă pierd.
Nu mai am rațiune, nu mai am suflu
Nu mai am aripi, mi le-a sfârtecat
A lăsat o batistă, să-mi cârpesc durerea
Pe ea scria: „O să-ți aprind o lumânare”
Ochii mi s-au înecat în lacrimi
I-am închis ușor și L-am iertat…
Încercase să-și creioneze delicat soarta
Dar, i-au luat sufletul,
Era dezbracat când l-am gasit
O pată mare avea în loc de inimă.
Fără a cugeta am luat un ciob de sticlă
Mi-am sfâșiat carnea și mi-am scos inima
Am lăsat-o în pieptul bietului om
A început să bată și să-i dea speranță
Mi-a mulțumit parșiv
M-a sărutat fierbinte
Mi-a luat hainele
Și m-a lăsat până la întoarcerea lui
Să meditez.
Mă zbat acum într-o baltă de resentimente
Sunt goală
Fără inimă, fără suflet și aștept
Dar omul meu „frumos”
M-a abandonat…
A luat inima mea cu toate amintirile
Goală și pe dinăuntru, mă pierd.
Nu mai am rațiune, nu mai am suflu
Nu mai am aripi, mi le-a sfârtecat
A lăsat o batistă, să-mi cârpesc durerea
Pe ea scria: „O să-ți aprind o lumânare”
Ochii mi s-au înecat în lacrimi
I-am închis ușor și L-am iertat…

















